Nicolae Stanciu a ajuns în Serie A cu eticheta căpitanului naționalei, cu experiența acumulată prin Belgia, China, Cehia, Arabia Saudită și cu convingerea că inteligența de joc poate compensa ceea ce timpul a mai luat din fizic. Numai că Italia nu e un loc în care trăiești din CV. Acolo trebuie să arăți, meci de meci, că poți ține ritmul, că reziști la dueluri, că nu te pierzi când presiunea crește. 6 luni. 7 meciuri. Un gol în Cupă și un penalty ratat cu Milan care, mai mult decât orice analiză tactică, i-a închis ușa definitiv. Din acel moment, Stanciu a dispărut natural din echipă, nu printr-o decizie spectaculoasă, nu printr-un scandal, ci printr-o tăcere care spune mai mult decât 1.000 de explicații. Iar plecarea lui a fost tratată exact la fel, cu o propoziție rătăcită într-un comunicat banal, fără mulțumiri, fără emoție, fără respectul rezervat unui lider de națională. Semn clar că, acolo, nu a însemnat nimic special. Cum a fost și Florinel Coman, la Cagliari. S-au dus vremurile când fotbaliști precum Ștefan Radu, Răducioiu, Sabău, Pătrașcu, Mutu sau Chivu erau super apreciați pentru evoluțiile din Serie A.
Și Pitu, la fel ca Stanciu
Adevărul e simplu și dureros: Stanciu nu a fost o soluție sportivă reală pentru Genoa. A fost mai degrabă un pariu de imagine, un transfer care suna bine pe hârtie, dar care nu a schimbat nimic pe teren. Serie A nu funcționează pe simpatii și nici pe reputație construită în alte campionate. Dacă nu livrezi, dispari din peisaj fără explicații. A fost un moft pentru patronul Dan Șucu.
Povestea lui Alexi Pitu vine din altă zonă de vârstă, dar spune cam același lucru. La 23 de ani, teoretic, ar trebui să fie în plină construcție, în etapa în care aduni minute, experiență, încredere. La Vejle însă, când echipa e pe ultimul loc și lupta pentru supraviețuire e cruntă, nu mai există răbdare pentru proiecte. Cantonamentul se face cu cei care pot duce presiunea, cu cei care rezistă mental și fizic. Iar Pitu nu mai e printre ei. Nu pentru că nu muncește, nu pentru că nu vrea, ci pentru că, în ochii clubului, nu e suficient acum. Pitu n-a reușit nicăieri în afară de Farul Constanța, nici la Bordeaux, nici la Dunkerque, atenție, Liga a II-a franceză.
Mediul greșit
Aici e problema noastră reală. Nu că jucătorii români ar fugi când e greu. Nu. Problema e că noi îi creștem într-un mediu în care sunt protejați, ridicați în slăvi prea repede, transformați în vedete după două meciuri bune. Afară, toate aceste etichete dispar din prima zi. Acolo ești doar un jucător printre alții, iar dacă nu faci față ritmului, intensității, cerințelor, nu te ține nimeni de mână. Străinătatea nu te iartă. Nu te așteaptă să te maturizezi. Nu te înțelege. Te măsoară rece și atât. Iar dacă nu ești la nivel, nu e dramă, nu e conspirație, nu e nedreptate. Așa arată fotbalul de astăzi, unde nimeni nu mai așteaptă pe nimeni. Stanciu, la 32 de ani, nu a fost suficient pentru Serie A, iar Pitu, la 23, nu este soluția pentru o echipă aflată în criză. Ne întrebăm dacă nu cumva mediul de creștere e greșit. Răspunsul este simplu, mediul este complet greșit, fotbalul modern s-a săturat de jucători răsfățați, așteaptă rezultatul imediat.




