Leo Grozavu la FC Botoșani nu e o simplă relație antrenor-club, e genul acela de legătură care seamănă cu un râu încăpățânat ce tot revine în aceeași matcă, chiar dacă de fiecare dată pare că a secat definitiv. De patru ori a fost chemat, de patru ori a venit cu aerul omului care știe exact unde scârțâie podeaua și unde se rupe lanțul, și de fiecare dată a reușit să transforme o echipă tremurândă într-una care îndrăznește să privească în ochi adversari mai bogați, mai liniștiți, mai așezați. Paradoxul lui Grozavu nu stă în rezultate, pentru că cifrele spun povestea unei constanțe oneste într-un club care rareori și-a permis luxul stabilității, ci în așteptări, care la Botoșani cresc brusc, ca febra, exact în momentul în care realitatea începe să doară. Când echipa a urcat pe primul loc, când a flirtat cu podiumul și a dat impresia că poate sfida calculele hârtiei, nimeni nu vorbea despre limite, când a venit căderea brutală din 2026, cu acea serie care a topit entuziasmul precum un dezgheț prea rapid, toată lumea a început să caute vinovatul în aceeași direcție în care, cu câteva luni înainte, căuta salvatorul. Și aici intră în rol Valeriu Iftime, care conștientizează problemele de infrastructură, dar care crede că se poate face un club bogat în sărăcie. Nu, nu se poate! Iar dânsul, ca om de afaceri, cu sute de contrtacte cu statul, știe și înțelege mai bine decât oricine.
Când dai afară pompierul de la incendiu…
Grozavu este antrenorul care știe să ridice echipele din genunchi, care respiră criza și o transformă în orgoliu, dar care, atunci când visul devine proiect și ambiția cere rafinament, pare că rămâne fidel aceleiași filozofii de luptă, uneori prea aspră pentru o construcție pe termen lung. Nu e un tehnician de laborator, nu e un arhitect al detaliului fin, ci un comandant de tranșee, iar diferența dintre cele două tipologii devine vizibilă exact în momentele în care clubul începe să creadă că poate mai mult decât îi permite fundația. Că, de fapt, Botoșani nici azi nu are fundație, dă impresia că trăiește clandestin în fotbal, fără teren de antrenament, cu un stadion super învechit, cu condiții de Liga a III-a.
Despărțirea asta de Leo Grozavu nu e neapărat o condamnare, ci mai degrabă consecința unei uzuri firești, pentru că 4 mandate într-un club înseamnă mai mult decât statistici: înseamnă orgolii, tensiuni, ciclicitate emoțională și un punct în care ambele părți simt că repetă același capitol, doar cu alt decor. În fond, la Botoșani, Grozavu a fost și pompier, și diriginte de șantier, și vocea care a ținut vestiarul unit atunci când lucrurile păreau să se destrame, iar asta nu poate fi șters de o serie neagră de 8 meciuri. Practic, nici n-a apucat să stingă bine incendiul, că pompierul Grozavu a fost trimis în șuturi acasă.
Când e bun Grozavu?
Întrebarea nu este dacă Leo Grozavu e bun sau nu, pentru că răspunsul depinde de context, ci dacă Botoșaniul știe exact ce vrea să fie: o echipă care se apără de furtuni sau una care își permite să viseze la soare permanent. Iar până când clubul nu-și va fixa identitatea fără oscilații între realism și mirajul play-off-ului, orice antrenor va părea, la un moment dat, fie insuficient, fie prea rigid pentru ambițiile de moment. Și poate că, peste timp, când inevitabil va mai apărea o perioadă de neliniște, numele lui Grozavu va reveni în discuție, pentru că în fotbal nu rămân doar trofeele, ci și amintirea celor care au știut să țină echipa în picioare atunci când pământul se mișca sub ea. Și Croitoru este fix în aceeași situație, preferatul lui Valeriu Iftime.
