Te uiți la echipa asta a României și ai senzația că timpul nu doar că a stat pe loc, dar a și făcut un pas înapoi. După barajul pierdut în fața Turciei, după toate semnele clare că direcția e greșită, România intră într-un amical și alege să meargă pe aceiași jucători, aceleași idei, aceeași inerție care ne-a dus exact unde suntem. Asta a fost decizia lui Mircea Lucescu sau a lui Jerry Gane, că și aici e interesant de întrebat. Atunci când ai ocazia să schimbi ceva și alegi să nu o faci, nu mai dai vina pe context sau ghinion, ai ales deja sau te-ai resemnat. Știm foarte bine ce poate echipa asta, cu internaționalii ăștia care uneori dau impresia că ne fac o favoare că vin să joace pentru echipa națională.
Amicalul ăsta trebuia să doară altfel
Sincer, nici nu mai contează că am pierdut meciul cu Slovacia, contează faptul că nici măcar nu s-a încercat altceva, asta e cel mai trist, pentru că un amical îți permite să greșești fără consecințe. Îți permite să bagi jucători noi, să vezi cine are nerv, cine duce ritmul, cine merită să rămână. În schimb, România a ales varianta comodă: să piardă familiar sau pur și simplu să nu schimbe nimic.
La U Cluj, Coubiș joacă fără frică. Intră tare, citește fazele, are reacție și, mai ales, are tupeul ăla pe care nu-l poți antrena. Nu e perfect, dar fix asta trebuie văzut într-un amical. Că de Burcă ne-am convins, l-am văzut și pe Ghiță, gata, lasă-l pe Coubiș din primul minut, nu după minutul 60. În loc să-l vezi acolo, într-un context în care putea fi testat real, rămâne pe margine. Iar pe teren intră, din nou, jucători despre care deja știm exact cât pot, iar în cazul ăsta știm că nu mai avem nimic de descoperit.
Lipsa de curaj începe să pară politică de stat
Nu e prima dată când se evită schimbarea, de fapt, la noi se schimbă, după ce jucătorii se retrag, nu e nici măcar surprinzător. E adevărat că acei fotbaliști care ssunt săriți 2-3 meciuri trimit scrisori de pensionare de la echipa națională. Deja e regulă la noi, iar aunci când orice selecționer, indiferent de nume sau context, ajunge să facă aceleași alegeri conservatoare, vorbim despre un sistem bușit. E sistemul din jurul selecționerului, motorașele alea învechite ale unei Federații, care se laudă cu NIMIC. Despre frica de a deranja, despre reflexul de a merge „la sigur” chiar și când sigurul te duce în jos, cam așa am arătat noi aseară cu Slovacia.
Se tot discută despre restart, despre reconstrucție, despre viitor, că vine Hagi, că vine X sau Y, dar viitorul nu apare din conferințe și nici din intenții declarate. Apare din decizii concrete: cine joacă, cine iese, cine primește șansa aia care poate schimba ceva, dacă nu facem ruptura asta, atunci suntem ca în politică sau la stat, rotim cadrele.
Nu lipsesc jucătorii, lipsește voința
România nu e în punctul în care nu are opțiuni, e în punctul în care refuză să le folosească. Pentru că ți se ia ca fotbalist, când vezi că ești în play-off, lupți pentru campionat, dar nu ești de echipa națională. Iar cât timp preferi să te întorci la aceiași oameni care ți-au arătat deja limitele lor, nu faci altceva decât să prelungești inevitabilul. Voiam să-i văd mai mult pe Baiaram, pe Screciu, pe Dobre, mai ales, pe Coubiș, că sigur vedem măcar că unii vor, în timp ce alții bifează degeaba prezențe în echipa națională.
@ ”Șoricei” Jerry ?