Pentru că Lucescu n-a fost o succesiune de cifre, deși cifrele lui sunt obscene: mii de meciuri, zeci de trofee, mii de ore trăite la marginea terenului. Aproape o viață întreagă consumată în ritmul ăla sacadat de bancă tehnică, unde timpul nu curge, ci mușcă, așa că el trebuie spus altfel.
Punctul de origine
Lucescu trebuie povestit ca băiatul din Apărătorii Patriei care organiza meciuri pe culoarele școlii, pentru că nu exista sală. Ca puștiul care n-a încăput într-o selecție la CCA, dar a încăput, până la urmă, în istorie. Ca imaginea aia aproape cinematografică, o Volgă neagră oprită în fața casei, un antrenor cu pălărie, 50 de lei pe masă și un drum care începea fără să știe unde se termină. Acolo începe, de fapt, Lucescu, nu la Dinamo, nu la națională, nu la trofee. Ci în obsesia de a face mai mult decât ți se dă, de a duce fotbalul dincolo de înțelegere, de a-l vedea ca pe o religie, dacă nu și mai mult decât atât.
Și apoi vine totul peste tine, ca o avalanșă pe care n-o mai poți opri: Dinamo, titlurile, banderola de căpitan la Mondial, tricoul lui Pele, anii în care România încă visa cu ochii deschiși și avea oameni care știau să țină visul în viață. Și nici aici nu e esența, e în Hunedoara, acolo unde a fost antrenor-jucător și a făcut dintr-un oraș industrial o idee de fotbal. E în curajul de a vedea jocul altfel, înainte ca „altfel” să devină normal. E în obsesia pentru detaliu, într-o lume care încă funcționa după instinct, pentru că Lucescu n-a urmat fotbalul. L-a împins înainte.
Omul care nu convinge, ci impune
Și, poate cel mai nedrept lucru pentru noi, ăștia care încercăm acum să scriem despre el, e că nici măcar nu s-a oprit la o singură lume. A plecat, a cucerit alte limbi, alte vestiare, alte orgolii. A stat față în față cu genii, le-a vorbit, le-a explicat, le-a cerut mai mult. Și l-au ascultat, pentru că oamenii ca el nu conving, ci impun. Galatasaray, Beșiktaș, Italia, Șahtiorul nu sunt un capitol, acolo e o epocă. O mutare de axă în fotbalul european, o demonstrație că răbdarea poate construi imperii chiar și acolo unde, înainte, nu era decât promisiune. Și undeva, în toată această biografie care pare prea mare ca să fie reală, rămâne detaliul ăla simplu și aproape dureros: după 30-40 de minute de povești, spunea mereu că trebuie să plece la antrenament. Ca și cum nimic nu era suficient, ca și cum totul abia începea.
Fără final
Poate de asta e atât de greu de acceptat ideea că nu mai e, pentru că oamenii ca Mircea Lucescu nu par făcuți să se oprească. Ei nu au final, au doar pauze pe care noi nu le înțelegem și uite-ne acum, într-un timp care pare tot mai gol, încercând să punem punct unor oameni care au trăit fără punct. În câteva luni, România și-a pierdut reperele, pentru că Ienei ne-a părăsit în noiembrie anul trecut. Nume care nu erau doar trecut, ci direcție și rămânem cu poveștile, dar mai ales cu obligația de a nu-i simplifica. De a nu-i reduce la „a fost mare”, pentru că Mircea Lucescu n-a fost mare, a fost genul ăla rar de om care schimbă dimensiunea lucrurilor pe care le atinge. Iar asta nu moare. N-are cum cum să moară!
