Și după moarte, Mircea Lucescu a scos la iveală tot ce este mai bun în fotbalul românesc. În cele trei zile scurse de la dispariția fostului imens jucător și antrenor, am văzut ceea ce ne-am lipsit în ultimul timp. Umanitatea, respectul, prietenia. O unitate în suferință rar văzută printre români în deceniile trecute de la Revoluție. O ultimă lecția dată de un Om uriaș. Sper să învățăm ceva și să nu o uităm în câteva zile.
Profesor, Părinte, Prieten
Pentru noi, cei care nu l-am cunoscut personal pe Mircea Lucescu, au fost zile în care l-am descoperit pe omul din spatele antrenorului. Un pic cam târziu, pentru că poveștile au fost acoperite multe ori de ura din spatele tastaturii revărsată pe rețelele sociale. Mai ales cea venită după ratarea calificării la Mondiale. De această, au răsunat tare și clar. De pe tot mapamondul, de la fotbaliști de înalt nivel. De la foști colegi sau elevi, de la prieteni sau de la simpli oameni. De peste tot au curs dezvăluiri despre gesturile luminoase făcute de Mircea Lucescu.
Și nu mă refer la partea sportivă, ci la cele din spatele terenului. Mereu prezent cu un sfat, mereu deschis la discuții, mereu dornic să facă bine. Aproape de colegi mai puțin norocoși aflați în dificultate, de jucători aflați în momente de cumpănă în viața personală. De oameni care i-au cerut ajutorul. De jurnaliști, chiar dacă uneori a suportat critici prea dure. Ce Om și ce păcat că nu a fost prețuit la adevărata sa valoare sufletească.
Decența și inima sa mare s-au reflectat în felul în care fiul său, Răzvan Lucescu, a trăit aceste zile. Cu lacrimi în ochi, dar demn, pregătit să împartă durerea de a-și pierde tatăl alături de fii din fotbal ai lui Mircea Lucescu. Deoarece, pentru foarte mulți dintre elevii săi, a fost ca un părinte.
Exemplu în viață
L-am văzut și pe Gică Hagi plângând sincer la catafalcul celui care l-a promovat la națională când era doar un puști. Și nu doar atât, ci a avut curajul să-i dea banderola de căpitan. Momente care au stat la baza unei cariere imense. Și am înțeles că legătura dintre ei merge dincolo de terenul de fotbal. Iar cel mai bun fotbalist român din toate timpurile încearcă să ducă mai departe moștenirea primită de la mentor său.
Și el aproape de fotbaliștii tineri, și el mereu dispus să ajute necondiționat oamenii aflați în nevoie. Povești frumoase, trecute de multe ori în tăcere, pe care le știu doar ce-i care-i sunt aproape. Și, din păcate, și el cu o parte de critici dure, de multe ori total deplasate. Dar poate tot ce am trăit în aceste zile ne învață să-l prețuim mai mult acum. Să nu așteptăm să treacă anii și să fie prea târziu.
