După meciurile în care echipa din Berceni nu câștigă, lista vinovaților e așteptată cu emoție, cu înfrigurare, așa cum era așteptată pe timpul războiului lista celor dispăruți pe front…
Acum lista e amplă. Bălgrădean și Planici în primul rând. Apoi Stoian, Rusescu, Tănase, și, în final, Bălașa. Care nici n-a jucat pe stadionul din Bărăgan! Suspendat fiind!
”Ăla din Italia”, adică Stoian, e desființat și pus în contrast cu Matei, ”care trebuie neapărat să joace”. După primul meci mai subțire al lui Florentin, rolurile se vor inversa, iar cel cerut imperios în echipă va fi, probabil, Stoian.
Dar, în ochii pretins avizați ai patronului, principalii, marii, imenșii, enormii vinovați ai nereușitei sunt Bălgrădean și Planici. Nici nu s-au stins ultimele acorduri ale fluierului final, că au și început căutările febrile ale unui portar și a unuia sau chiar a doi fundași centrali. De parcă nu se știa încă de astă vară de subțirimea acestui compartiment! Oricât de în formă și de negafeuri ar fi Bălașa și Planici (și nu sunt așa!), n-ai cum să duci un sezon în doar doi stoperi. Nicio echipă din lume nu se rezumă la doar doi. Dincolo de posibilele accidentări, stoperii sunt expuși cartonașelor, intervin suspendări și atunci trebuie să improvizezi ba cu Filip, ba cu Junior Morais, ba cine mai știe cu cine.
Într-adevăr, Planici și Bălgrădean au greșit grav la golul lui Mediop. Impardonabil. Urât pentru un asemenea nivel. Dar nu din cauza erorilor celor doi (portarul și-a recunoscut gafa și, din bun simț, nici n-a mai amintit că a salvat o imensă ocazie călărășeană) a venit FCSB-ul fără victorie de pe terenul Dunării. Da, s-a primit un gol din lanțul acestor erori, dar era minutul 30 și înaintea marii vicecampioane mai era timp, mai bine de o oră, pentru a se marca o dată, de două ori, de trei ori, de câte ori era nevoie, pentru a se câștiga.
Mai bine de un ceas mașinăria infernală educată la Berceni în spiritul imperativ și neobosit al posesiei, a măcinat în gol. A gâdilat mingea la nesfârșit, a pasat mărunt și des pe un fel de lut cleios, care impunea cu totul altă abordare. A alergat după acele procente de posesie cerute vocal din jilțul aurit de la Palat. Nimic în viteză, nimic în profunzime. Un țaca-paca previzibil, lent, adormitor. Multe preluări, multe atingeri. Marea ocazie a venit abia spre final, când s-a abrogat pentru moment această zeamă chioară a posesiei și s-a ridicat mingea către fruntea lui Gnohere.
Asta trebuia să înțeleagă întâistătătorul fecesebist. Că posesia comandată de el nu funcționează oricnd și oriunde. Că uneori trebuie jucat și altfel. Că o echipă mare poate lua un gol dintr-o eroare sau dintr-un lanț de erori, însă e obligată să treacă peste acest neajuns și să marcheze, mai ales că avea la dispoziție o veșnicie s-o facă. Dacă vezi doar gafa lui Bălgrădean și Planici, înseamnă că nu vezi nimic. Îți scapă esențialul, iar atenția ți-o concentrezi asupra unor chestiuni nu foarte presante.
Probabil că Bălgrădean va mai comite o astfel de gafă peste un an, iar până atunci își va salva echipa de multe ori. Dar dacă tu continui să ceri mereu această posesie de salon, te vei alege doar cu niște cifre spectaculoase la statistică, în timp ce punctele se vor duce la alții.
