În ring, nu l-a doborât nimeni. 28 de meciuri. 28 de victorii. Fără înfrângere. Campion mondial la profesioniști, cu centura WBO la brâu, într-o vreme când România abia respira. Îl băteai doar dacă-i prindeai inima. Dar inima aia n-a fost niciodată de vânzare. Era din fier, bătută cu valori și crescută cu bun-simț.
Dar adevărata luptă nu a fost în ring. Adevărata bătălie a venit în 2014, când un doctor i-a spus „cancer”. Și el, ce-a făcut? A râs. A întrebat când revine mai repede, ca la numărătoarea din box, după un pumn mai tare, care l-a luat pe nepregătite. Nu mai era în ring, dar avea o cursă, la raliuri. Acesta a fost Mihai Leu. Nu o vedetă. Nu un vip obosit. Nu un personaj de cancan. A fost un om care s-a urcat în ringul vieții și a luptat până la capăt. Fără să se plângă. Fără să dramatizeze. Fără să cerșească mila cuiva. A trecut prin operații, prin tratamente, prin dureri cumplite. Și ce-a făcut? A strâns din dinți și și-a văzut de drum. A găsit motive să zâmbească. Să-și adune familia în jur. Să spună, simplu: „Am realizat că suntem o familie foarte unită și că trecem peste orice.”
Neobositul pugilist și pilot de raliuri
Mihai Leu s-a născut pe 13 februarie 1968, la Hunedoara. A început boxul la doar 8 ani. S-a impus în echipa națională a României, a devenit campion mondial de juniori în 1987, la Havana. Un an mai târziu, visul său avea nevoie de libertate. A fugit în Germania, ascuns într-un TIR. Acolo a devenit „Michael Löwe”, cum îl cunoștea lumea boxului profesionist. Iar în februarie 1997 a cucerit titlul mondial WBO la semimijlocie, învingându-l pe panamezul Santiago Samaniego. Un an mai târziu, o accidentare l-a forțat să se retragă. Fără înfrângere. Cu 28 de victorii, dintre care 10 prin KO. Dar el nu s-a oprit. Nu era făcut din materialul care obosește. A intrat în motorsport, a câștigat raliuri, a devenit campion național, apoi promotor și susținător al motorsportului românesc.
Când îți trăiești viața demn
Nu s-a plâns niciodată că n-a fost suficient prețuit. N-a avut orgolii ieftine. N-a cerut statui. A făcut performanță. În box. În raliuri. În viață. Iar România l-a uitat, cum uită tot ce e decent și discret. Dar el n-a uitat-o niciodată. A iubit țara asta în tăcere. Cu demnitate. Cu rușinea omului bine crescut care n-a vrut niciodată să deranjeze. Astăzi, România pierde nu doar un sportiv. Pierde un etalon. Un reper de cum se poate trăi frumos, cu capul sus, chiar și când durerea îți sapă în carne. Mihai Leu a fost ultimul Leu adevărat: nu a urlat, dar a luptat. Nu a fost vedetă, dar a fost erou. Nu a cerut nimic, dar ne-a dat totul. Și da, viața l-a învins, într-un final. Dar n-a învins ce a fost el. N-a învins ce a lăsat în urmă. Pentru că legenda lui e mai puternică decât orice boală. Drum lin, Mihai. Ai fost ultimul gentleman. Ultimul luptător tăcut. Leul României. Și nu te vom uita. Nu pentru titlurile tale, ci pentru cum ai fost om.
