Minutul 28, România – Cipru U21. Alex Musi prinde o minge și pornește pe contraatac cu viteza care i-a făcut numele cunoscut în campionat. În față, cipriotul David Djiama intră disperat, cu talpa direct pe piciorul stâng al jucătorului lui Dinamo. Impact sec, urlet scurt, liniște apăsătoare. Musi e la pământ, grimasa spune tot. În câteva secunde, o seară banală de toamnă se transformă într-un coșmar. Targa intră, staff-ul aleargă, iar din tribune se simte tăcerea aceea grea, care prevestește verdictul: accidentare gravă.
Doar că, în același weekend internațional, alt român cade. În România – Austria, la echipa mare, Mihai Popescu, fundașul central de 32 de ani, omul de încredere al FCSB-ului, încearcă o deposedare curată, dar piciorul de sprijin îi fuge. Nici măcar nu e un contact violent, doar un gest mecanic, repetat de o mie de ori în ultimele luni. Dar de data asta genunchiul cedează. Verdict: ruptură de ligamente încrucișate. Adio Bosnia, adio San Marino, adio tot anul 2025, cum a confirmat chiar FCSB.
Două meciuri, două accidentări grave. Două corpuri care au spus „ajunge”
S-a ajuns în punctul în care nici măcar nu mai e ghinion, e simptom. Se joacă prea mult. Mult prea mult. Club, campionat, Cupă, Conference, Europa League, lot național, amicale, cantonamente, turnee promoționale. Pauzele au dispărut, iar jucătorii trăiesc într-o permanentă stare de oboseală latentă. Niciun organism nu poate suporta o asemenea încărcătură, iar ceea ce vedem acum, de la Musi la Popescu, e nota de plată a unui fotbal care a uitat că e jucat de oameni, nu de cifre.
Totul e împins de televiziuni, de bani și de marketing. Federațiile și cluburile înghesuie meciuri ca să stoarcă audiențe și sponsori, iar jucătorii devin combustibil pentru această uzină care nu se mai oprește. Într-un sezon complet, un fotbalist profesionist joacă astăzi dublu față de acum 20 de ani. Recuperare? Teoretic există, practic nu mai e timp. Corpul obosește, mușchiul cedează, genunchiul se rupe.
Și aici nu mai e vorba doar de tinerii care încă se formează. Mihai Popescu are 32 de ani, e în plin ritm competițional, are grijă de el, e profesionist. Și totuși, un simplu pas greșit, într-un meci banal, i-a închis anul. Asta nu e întâmplare, e rezultatul unei acumulări toxice de efort și stres. Iar Musi, care are 20 de ani și vine după un sezon infernal la Dinamo, plătește aceeași taxă, doar că mai devreme.
Taxa modernă a fotbalului
Când FCSB spune că Popescu „nu mai joacă în 2025”, e crud, dar realist. Iar în spatele acelui verdict stă tragedia modernă a fotbalului: o industrie care își toacă propriii oameni. FCSB rămâne cu doi fundași valizi, echipa națională rămâne fără doi stoperi într-o săptămână, iar selecționerii se uită neputincioși spre un lot care scârțâie.
De la Pedri, care la 21 de ani are deja uzura unui veteran, până la De Bruyne, Neymar sau Modric, toți marii jucători actuali au suferit leziuni grave în ultimii ani. Toți. Iar UEFA, FIFA și ligile naționale par surde la realitate. Se cer tot mai multe competiții, mai multe meciuri, mai mult spectacol, dar uităm că spectacolul ăsta se construiește pe oasele și ligamentele oamenilor care îl produc.
Fotbalul modern a devenit un fast-food emoțional: se cere mereu „next match”, „next goal”, „next trophy”. Dar corpul nu mai poate livra. Iar când genunchii încep să cedeze, nu doar jucătorii pierd, pierdem toți: cluburile, suporterii, echipele naționale.
Poate că e timpul ca cineva, undeva, să aibă curajul să spună stop. Să se reducă numărul de meciuri, să se redea sportului pauza și respirația. Până atunci, vom tot număra victimele unui sistem care aleargă spre prăpastie în numele profitului. Iar targa care l-a scos pe Musi de pe teren nu e doar o imagine medicală. E simbolul fotbalului actual, un sport care își cară jucătorii, unul câte unul, spre marginea prăpastiei.
