La aproape 28 de ani, pe care-i va împlini la începutul anului viitor, Darius Olaru încă joacă în Superligă. Este căpitanul campioanei FCSB, dar nu și-a găsit un contract bănos peste hotare. A jucat bine și în Europa League, a trecut puțin și pe la naționala României. Degeaba, nu s-a găsit nimeni să achite clauze de reziliere de 5 milioane de euro. Nici măcar de la arabi. De ce? Am primit încă o dată răspunsul la meciul de joi cu Bologna.
Stilul kamikaze
În primul rând, nu există partidă în care Darius Olaru să nu se lovească. Ba la picioare, ba la umăr, ba la cap, așa cum a fost cu italienii. O să spuneți că este un lucru bun, că se vede cum luptă pentru echipă. Sigur, asta este partea pozitivă. Pe de altă parte, îi lipsește total instinctul de conservare. Se aruncă în orice duel, chiar și la mijlocul terenului, fără să se protejeze. Din dorința de a face prea multe, riscă. Și asta îl costă. Cine ar vrea un jucător predispus la accidentări din cauza acestui stil kamikaze?
În plus, tocmai această energie exagerată duce uneori la greșeli. Sau la intervenții inutile, care se soldează cu lovituri libere în favoarea adversarilor. Fotbalul este un sport eminamente fizic, dar se joacă înaintea de toate cu mintea. Care trebuie să fie cât mai limpede.
Atac la arbitru
În plus, nici la această vârstă, Darius Olaru nu a învățat că trebuie să-și potolească protestele vehemente. Poate că nu a fost cel mai bun arbitraj cu Bologna. Dar țipetele către arbitru, la orice decizie, nu aduc nimic bun. Prea mulți nervi, prea multă tensiune. Sigur, banderola de căpitan îi dă dreptul să vorbească, dar există limită. Iar centralul din duelul cu italienii chiar l-a atenționat să-l lase pe el să arbitreze și să-și vadă de joc.
De parcă nu ar fi fost de ajung, liderul campioanei mai are o bilă neagră. Se tăvălește și țipă la fiecare fault mai tare pe care-l suferă. Apoi, se ridică și aleargă fără probleme. Poate că așa este el, mai rezistent și cu inima mare. Dar ce impresie lasă tot acest spectacol?
