Mircea Lucescu a ieșit iar la rampă cu teoria conspirației împotriva naționalei, de parcă România s-ar trezi dimineața doar ca să vadă cum ratează echipa încă un Mondial. Nu, nimeni nu stă cu agenda deschisă la „cum mai dăm în Lucescu azi”. Oamenii sunt doar obosiți. Obosiți de așteptări, de povești rescrise, de aceleași explicații rostogolite din ’98 până acum, fără pauză, fără rușine. De 28 de ani se tot termină campaniile și tot ni se spune că „nu suntem inferiori nimănui”. Ba suntem. În rezultate, în mentalitate, în momentele în care meciurile se rup și noi cădem în 3 minute ca o echipă de școală.
De ce să ataci, în loc să muncești…
Iar selecționerul, în loc să vorbească despre asta, preferă să țină tirade despre critici, atacatori, lipsă de respect. Cine să atace? O presă care a îmbătrânit în același ritm cu naționala? Oameni care au trăit Mondialul cu lacrimi în ochi și acum calculează la baraj cu sanmarinezi? Problema nu e că lumea vorbește. Problema e că lumea s-a săturat să aibă doar vorbe în schimbul rezultatelor.
Acum vine barajul, iar aici nu mai există loc pentru drame paralele. Nu interesează pe nimeni din Italia, Danemarca, Turcia sau Ucraina ce simte Mircea Lucescu despre jurnaliști. Acolo fotbalul e simplu: ai valoare, treci mai departe; nu ai, îți faci bagajele. Italia nu te iartă nici dacă ai noroc cu lopata. Știu să câștige murdar, știu să tragă de timp, știu să îți ia respirația fără să pară că au încercat măcar. Danemarca e fotbalul industrial, fără pauză, fără bătăi de cap, fără drame: fac presing, recuperează, apasă până cedezi. Turcia e explozivă și fragilă în același timp, genul de echipă la care nu știi dacă o să dea trei goluri în zece minute sau o să se autodistrugă. Ucraina are ritm, corp, forță, jucători obișnuiți cu scene mari, iar cine îi tratează ca pe o opțiune „mai lejeră” n-a văzut fotbal în ultimii ani. Și nu știm dacă o mai prindem ca la Euro, când i-am dezmembrat. Decât să critici non stop jurnaliștii, să îți pui un scut, mai bine te-ai preocupa să înțelegi mai bine de ce n-ai bătut pe nimeni, în afară de Austria, acasă, la ultima fază.
Când te saturi de nostalgie
Așadar, nu e vorba de critici. E vorba de timp. E vorba de istorie. E vorba de o generație întreagă crescuta cu „aproape”. Avem baraj, avem adversari grei, avem un selecționer care crede că suferința naționalei e provocată de telespectatori, nu de fotbal. Dar adevărul, oricât de dur ar fi, rămâne același: România nu trebuie să se lupte cu Italia, cu Danemarca, cu Turcia sau cu Ucraina. România trebuie să se lupte cu România. Cu frica aia care apare când contează cel mai mult. Cu greșelile de copii. Cu lipsa de personalitate. Cu mentalitatea care ne dă în cap, nu adversarul. Acum, sincer, mi se pare penibil să urli după 7-1 cu San Marino. Pe băieții ăștia amatori îi învingea și lotul de 8+1 al României.
Până nu trecem peste asta, barajul e doar altă seară în care o țară întreagă respiră în gol. Și nu, nu pentru că „ne place să criticăm”. Ci pentru că ne-am săturat să trăim doar din nostalgii. Mondialul nu mai vine la noi, trebuie să mergem noi la el. Restul sunt discuții. De fapt, noi pierdem tot timpul cu noi, nu cu adversarii.




