La 26 noiembrie s-a născut Ivan Patzaichin, iar România a primit fără să știe una dintre cele mai solide piese de rezistență din construcția ei morală recentă. Sunt 4 ani de când nu mai e, dar senzația nu e că a dispărut, ci că a fost mutat din cadru, din locul în care îl vedeam, într-unul în care îl simțim. Pentru că Patzaichin n-a fost un simplu campion. A fost genul de om care te făcea să ai mai multă încredere în țara ta fără să spună nimic despre ea.
Într-o Românie în care eroismul e zgomotos, suspect și aproape întotdeauna împachetat în scandal, Patzaichin a fost o raritate aproape jenant de curată. Nu s-a vândut, nu s-a promovat, nu s-a dat mare și nu s-a dat mic. N-a fost niciodată încordat în ipostaza de „model” și tocmai de aceea a devenit unul. Exista ca o structură de rezistență nevăzută, ca o grindă într-o casă veche: nu o vezi zilnic, dar dacă lipsește, încep să se miște pereții.
Omul apelor
Pe apă, își domina adversarii cu o naturalețe aproape insultătoare, iar în afara competițiilor trăia cu o discreție care l-a făcut imposibil de confiscat de monden, de politic sau de ridicol. Într-o țară care produce vedete pe bandă, Patzaichin a fost antidotul vedetismului. Nu a jucat niciodată rolul campionului. A fost campion ca respirația: simplu, inevitabil, fără regie. 7 medalii olimpice, 22 de medalii la Mondiale și 15 la Europene. Omul acesta a dominat apele, le controla de parcă era Poseidon.
După retragere, nu s-a retras cu adevărat. A refuzat varianta comodă a muzeului personal și a ales terenul greu, noroios și deprimant de real al Deltei Dunării. A mers acolo unde România se subțiază și dispare, unde infrastructura se termină și începe improvizația, și a lucrat fără declarații bombastice, fără viziuni livrate la televizor, fără poze cu mânecile suflecate doar pentru presă. A construit acolo unde alții doar enumeră probleme, a rămas acolo unde alții fac şedinţe. Și a făcut-o fără să folosească numele lui ca monedă de schimb, ci ca unealtă de muncă.
Să nu uităm să-l amintim
Ce a fost Patzaichin în fond? A fost dovada vie că se poate fi mare fără a fi strident, influent fără a fi agresiv, respectat fără a fi temut. A fost forma rară de autoritate care nu vine din zgomot, ci din stabilitate. Un om care nu ocupa spaţiul public, ci îl punea în ordine doar prin existenţă. Și tocmai de aceea absenţa lui apasă greu, nu ca o nostalgie dulce, ci ca o pierdere structurală, ca dispariţia unui stâlp despre care nici nu realizai că ține tavanul până când nu mai e.
Azi, de ziua lui, n-ar trebui să ne limităm la ritualuri digitale și fraze goale. Nu avem nevoie de panseluțe puse pe un monument virtual, ci de o întrebare reală, pe care România o evită de ani: ce facem cu oamenii care nu sunt de vânzare? Pentru că Patzaichin a fost exact asta, o prezență care nu a putut fi cumpărată, folosită sau decredibilizată. Iar într-o țară obsedată de impostură, asta e o performanță mai mare decât orice medalie



