Când spui Irina-Margareta Nistor, automat spui film, pentru că încă din perioada de dinainte de 1989 și-a câștigat un apreciat renume pe acest segment.
Nu este exagerat dacă se afirmă că a făcut un pionierat în condiții de underground, chiar dacă din modestie nu admite un asemenea lucru.
În timpul regimului comunist a lucrat ca translator pentru TVR, și este cunoscută pentru dublarea în secret în 5 ani a peste 3000 de filme înregistrate pe casete video și aduse din Vest.
Irina Margareta Nistor, povestea unei vieți captivante care se leagă nu numai de film! A practicat patinajul artistic: „Fiind mioapă de la cinci ani, am fost scutită de sport”
Jurnalistul Răzvan Toma a luat-o la întrebări pe Irina Margareta Nistor în numărul din luna martie 2022 al revistei 100Sport.
Pe unde ai copilărit?
Chiar pe-aici, pe unde locuiesc și astăzi, aproape de Vatra Luminoasă și de marele stadion al țării. Ai mei chiar s-au cunoscut pe acel stadion, construit în 1953 special pentru Festivalul Mondial al Tineretului, găzduit atunci de București. Mai toate fetele frumoase pândeau câteun străin, ca să poată pleca din România, însă mama l-a găsit pe autohtonul tata. Așa că într-un fel sunt o consecință a acelei întâmplări. Aproape aveam și fostul patinoar „Mihai Flamaropol”, unde mă mai duceam cu tata.
Mai patinam chiar și pe lacul din parcul fost 23 August, atunci când era iarnă și îngheța, ca să facem o economie de bani. Într-o zi, un copil căzuse în apă într-o zonă a lacului unde gheața era subțire, iar tata l-a salvat, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte mândră de el.
Nu-ți spun ce a fost în sufletul mamei când a aflat că și noi patinam pe-acolo, ea care mereu ne atrăgea atenția de cât de periculos putea fi.
Deci locuiați în zonă.
Chiar în casa pe care o am și astăzi, construită de străbunicul și bunicii mei în 1939. Am stat mai mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului, sub amenințarea dărâmării, apărând tot felul de blocuri în jur, iar pe acest loc se auzise că se voia construirea fie a unei parcări, fie a unui sat olimpic. De fapt, era acea dorință a regimului comunist de a nu mai locui nimeni în case, ci doar în blocuri, unde oamenii erau mai ușor de controlat.
Singură la părinți?
Da. Chiar nu mi-am dorit să am frați, surori. Nu voiam să împart cu nimeni afecțiunea părinților, sunt de o gelozie feroce. Iar mama după ce m-a născut și-a pierdut un rinichi.
Școala?
Primii opt ani, aici, aproape, la „Emil Racoviță”, care a devenit ulterior școală sportivă. Mi-amintesc că venea Ilie Năstase care dădea o clasă… într-o zi. Îl invidiam cu toții și ziceam „ce bine e să fii sportiv, că nu mai trebuie să înveți”. Însă pe-atunci nu înțelegeam ce muncă și eforturi sunt depuse pentru a te menține sus.
Mă fura doar că apărea la TV, că avea faimă… Ca să nu mai spun că am avut o mare admirație pentru acea salatieră, trofeul Cupei Davis. Mi se părea atât de estetică.
Au mai absolvit aici și alți mari sportivi, precum Ivan Patzaichin, pe care peste ani aveam să-l cunosc și chiar să-l intervievez.
Jocurile copilăriei presupuneau și sport?
Fiind mioapă de la cinci ani, am fost scutită de sport. Dacă aș putea să stau încontinuu de dimineața până seara pe un scaun și să văd filme, ar fi minunat. Totuși îi admir pe cei care fac sport pentru că am convingerea că precum cultura și sportul poate fi un bun diplomat al României în lume.
Am alergat o singură dată, în jurul mesei din casă, după ce i-am spus o obrăznicie bunicului meu, iar el a încercat să-mi aplice o corecție, binemeritată. Și mi-am amintit acum că am mai alergat o dată, de astă dată la maturitate, în 1991. După ce vizionasem la Scala premiera documentarului „Piața Universității”, al lui Stere Gulea, mai mulți ne-am simțit înflăcărați și astfel încurajați să mergem chiar la locul cu pricina, ca să demonstrăm
Numai că au apărut niște polițiști… milițieni care ne-au alergat, de puteam să ies atunci campioană națională pe distanțe scurte. Însă tot n-am scăpat de un ciomag pe spate, de am resimțit dureri în zona lovită și peste ani. Revenind la întrebarea ta, din cauza afecțiunii de vedere de care îți spuneam, îmi făcuse tata un leagăn în curte, care mai este și astăzi funcțional, tocmai ca să nu ies eu din curte ci să vină ceilalți copii la mine.
Irina Margareta Nistor – legături de rudenie cu o mare gimnastă
Ce sporturi îți plăceau?
Patinajul artistic, pentru muzică, costume și totodată pentru comentariile lui Cristian Țopescu. Pe de altă parte, recunosc că sunt extrem de mimetică. Dacă privesc un concurs de gimnastică, de exemplu, încep să obosesc, chiar să mă doară mușchii. La fel am pățit și cu tenisul. Dar, vreau să-ți spun ceva interesant legat de gimnastică.
Am primit de la vara mea pe whatsapp, o fotografie de la sfârșitul secolului XIX cu o mătușă de-a noastră care a fost gimnastă. Se spunea despre ea că avea centrul de greutate invers, ceea ce o ajuta să facă toate acele mișcări specifice. O chema Ana Eugenia Alessiu (Petrescu după căsătorie). Pe noi Alessiu ne chema, având origini franco-albaneze.
Din partea cui sunt aceste origini?
Un străbunic, Dumitru Alessiu, jumătate albanez, jumătate francez. Studiase Agronomia la Paris şi venise ulterior în România, unde a cumpărat o moşie undeva în Dobrogea, nu departe de Constanţa. Acolo s-a îndrăgostit de Aneta, care venea din Ţara Moţilor, având mai apoi patru copii: unchiul Nicu Alessiu, devenit inginer, bunica mea Veturia-Maria, născută Alessiu, măritată Petrescu, care a urmat Facultatea de Chimie, unde l-a cunoscut pe bunicul, Traian Petrescu, decorat în Primul Război Mondial şi devenit mai apoi subdirector al Institutului Meteorologic din Bucureşti, mătuşa Elvira, farmacistă, măritată cu Aurel Hebberling, tot farmacist (dintr-o familie de nemţi, venită în România, odată cu Regele Carol I, care adusese profesionişti în mai toate domeniile), însă, din păcate, mort în cumplita închisoare comunistă, la Canal, şi Margareta, naşa mea, profesoară la Piatra Neamţ.
După cum se vede, toţi făcuseră facultate. Revenind la străbunicul, într-o bună zi a pierdut totul la poker şi a murit de supărare! Apropo de asta, când am împlinit un an și am fost pusă să aleg din tăviță, am luat cartea de joc, de au înțepenit ai mei… Mai luasem banul și paharul cu vin, de le-am stricat seara. Însă nu joc cărți, pentru că sunt pătimașă; nu beau dar îmi place să dau petreceri; iar cu banii fac exact ca în copilărie când frământam noroiul în mâini, adică cum îi am așa îi spânzur.
I-ai pomenit pe Năstase, pe Patzaichin. Dar pe Nadia n-ai cunoscut-o?
A fost la o recepție unde am fost și eu prezentă, dar fiind timidă, nu am abordat-o. Dar, mi-amintesc că în ziua când a luat Nadia acea primă notă de 10 la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, tocmai intrasem la facultate. Primisem un telefon, moment în care se intona la tv imnul României de-atunci, iar bunica, stând pe scaun și privind micul ecran, mi-a spus: „uite Irinel, cântă imnul pentru tine”.
M-am simțit bine, pentru că fusese o realizare și pentru mine, având de înfruntat la franceză-engleză un examen cu șapte pe un loc. Și mai vreau să îți spun că și tata a fost sportiv de performanță, făcând haltere, fiind chiar campion, găsindu-i în copilărie medalia câștigată și pe care am dat-o la schimb, fără știrea lui, pe niște Pifuri. Era un bărbat înalt, frumos. Lucra pe șantierele de construcții.
Cum ți se pare că se implică statul pe acest segment în care decăderea este evidentă?
În afară de cinema și de sport nu prea avem altceva cu care noi românii să răzbatem în lume. E adevărat, avem IT-iști. Dar acolo este la general, nu e un nume care să iasă în evidență. Apropo de asta, m-a deranjat comentariul de la deschiderea JO de iarnă de la Beijing, unde era elogiat faptul că erau acolo doar niște copii, fără vreo personalitate marcantă în jur.
Ideea de uniformizare pe care o au mai toți liderii totalitari. Ne amintim că Nea Nicu voia să ne îmbrace pe toți în uniforme ca pe chinezi, să facă acele cantine ca să nu mai mâncăm la noi acasă. Nu mai aveam voie să semnăm nimic ca să nu ni se vadă numele, adică totul era o anonimă, în așa fel încât să nu existe altcineva în afara lui. Așa ceva duce de obicei la un dezastru. A fost un fel de Cântarea Chinei care m-a deprimat. Răspunzând întrebării tale, evident că e anormală apatia statului față de aproape orice ar aduce un plus țări noastre.
Ce te consideri mai mult a fi, traducător sau critic de film?
Interpret. Acest termen cuprinde tot. O ziaristă mi-a zis că sunt translator, iar comuniștii mai foloseau termenul de tălmaci, într-un dispreț total, când ei nu știau vreo limbă. Revenind la întrebarea ta, interpretariatul înseamnă și să traduci, și să interpretezi un film căci îmi displace cuvântul critic. Interpret sunt și pentru că, mai nou, din când în când joc roluri prin filme sau la teatru. Iar când apar pe „sticlă”, sunt tot un fel de interpret.
De unde a venit această pasiune pentru Irina Margareta Nistor
Când ți-a apărut pasiunea pentru film? Ai avut pe cineva în familie care a lucrat în domeniu?
N-am avut pe nimeni în domeniu, dar cu toții mergeau la cinema. Iar pe mine m-au dus de la doi ani, ca să mă mai potolească. Iar la tv m-am uitat aproape de când m-au adus de la maternitate. Nu am avut niciodată vreo restricție în acest sens. Aveam un Rubin.
Pasiunea i se datorează și profesorului D.I. Suchianu care ți-a fost mentor?
Sigur. Inițial l-am văzut la tv, după care l-am cunoscut și personal, în vara în care am intrat la facultate, în 1976, la Mamaia Sat. Avea să-mi modeleze soarta şi să mă înveţe tainele celei de-a şaptea arte, de care am devenit dependentă. Îi voi rămâne pe veci recunoscătoare. Am scris și o carte despre domnia sa, „Magistrul – Povestea Bis A Maestrului D.I. Suchianu”.
Ai urmat facultatea de limbi străine și cu intenția de a te îndrepta spre traducerea filmelor?
Nu. Pe parcurs a venit această idee. Îmi plăceau mult filmele, frecventam des Cinemateca, dar nu mă așteptam să fac traduceri sau să lucrez în TVR. Mai ales că nu voiam să mă fac membru de partid.
Mă gândeam să fac traducere simultană, de cască, ceea ce îmi plăcea, căci în studenție fusesem ghid pentru grupuri de străini, dar nu unul turistic căci acolo trebuia să faci deconturi, iar eu cu astea… Eram ghid pe lângă cei de la sindicate care aduceau diverse grupuri din toată lumea. Așa am deprins tot felul de accente, de expresii pe care nu le înveți din cărți, ca să contrabalansez imposibilitatea de a călători.
Am încercat să colaborez cu cei de la Cinematecă să fac traduceri, dar era greu de pătruns și nu puteai face din asta o meserie. Apoi la TVR, ca la Operă, în 1980 s-a îmbolnăvit primadona și era nevoie de o dublură. Fiind trecută pe o listă de Tudor Caranfil, la recomandarea Profesorului Suchianu, m-a sunat Ioan Ionel.
M-am dus imediat și am început să traduc. Așa că s-a întâmplat dintr-una-n alta. Și am ajuns inițial la secția film programare, căci mai exista și una de producție film.
Ai dat la franceză-engleză, unde era cea mai mare bătaie. Alții se duceau pe arabă, hindi sau alte asemenea limbi exotice, tocmai pentru a evita aglomerația pe locuri.
A fost și la mine o discuție ca să dau la arabă, însă mi s-a explicat că fiind femeie nu am nicio șansă să fac ceva după absolvire.
Ce preferai din anii buni TVR-ului socialist? Foiletoanele britanice de luni? Telecinemateca de miercuri? Serialul de aventuri de vineri? Serialul polițist de sâmbătă? Serialul științifico-fantastic de duminică?
Pe Samantha (n.n. personaj principal al serialulului „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”), de duminică la prânz, la Album Duminical (râde). Era difuzat în funcție de ora la care se așeza Coana Leana la masă, fiind unul dintre serialele sale preferate.
Glumesc, mă uitam cu plăcere la absolut toate. Cum o afirm mereu, că noi copiii acelor ani, am crescut cu niște emisiuni foarte frumoase, și dau exemplul „Aventurile echipajului Val-Vârtej” (1960-1970). Bine făcute și care te și îndemnau să citești cărți, fiind personaje din literatura universală. După s-a strîns șurubul.
Cum te documentai?
Exista acea revistă Cinema, deloc rea, ba chiar strecura unele lucruri care mai scăpau cenzurii. Au tot fost acuzații după 89 că pe primele ei pagini apărea Ceaușescu. N-aveai decât să rupi acele pagini. Pe mai toate manualele era! Dacă nu ar fi cedat, probabil că nu ar mai fi apărut. Trebuie un echilibru în asemenea aprecieri, să fie văzută și partea plină a paharului.
Mai aveam la TVR un ghid american al filmelor, al lui Leonard Maltin, pe care cred că îl adusese Tudor Vornicu. Aveam și niște dicționare aduse de mama din Franța. Mai erau cei care emigrau legal, care își vindeau cărțile, găsind așa o mulțime de volume interesante.
Și azi, când plec în străinătate, nu există să nu mă întorc cu o valiză de cărți. Consider că tipărirea pe hârtie înseamnă o trecere prin mai multe filtre. Mi-a rămas și plăcerea de a frunzări un album cu poze de cinema. Dacă mă întrebi ce aș lua cu mine pe o insulă pustie, aș trece pe lisă aceste dicționare.
Cine este acel domn inginer Zamfir?
Cum ai ajuns să faci acele traduceri underground ale videocasetelor? A fost un pionierat ceea ce ai realizat atunci.
Nu în mod special, pentru că asemenea traduceri simultane se făceau deja la Cinematecă. Chiar dacă era underground, se știa despre ele pretutindeni.
Oricum, ai rămas în memoria acelor generații cu ele. Când ai început?
Îmi face plăcere să aud așa ceva. Pe 5 noimebrie 1985 am început. De altfel, s-a făcut un film, în 2015, despre toată această poveste „Chuck Norris vs Communism”, regizat de Ilinca Călugăreanu și lansat la Sundance, Festivalul păstorit de Robert Redford. Au mai făcut și alții, dar domnul Teodor Zamfir, cel care mi-a propus să fac acele voice over, avea cel mai mare număr de filme, iar eu aveam rezistența cea mai mare, căci pot traduce lejer opt filme într-o zi, nota bene, toate la prima vedere.
Șeful pompierilor din TVR, știind cu ce mă ocupam eu, deja pentru Comisia de Cenzură, m-a pus în legătură cu acel domn inginer Zamfir, despre care îmi spunea că are o mulțime de filme și avea nevoie de traduceri simultane.
Prima oară însă am făcut traduceri acasă la un fost campion sportiv, unul de tir, Lucian Giușcă. Acolo mai era o traducătoare, chiar foarte bună, care însă a plecat la scurt timp în Iran. De-acolo am ajuns la Zamfir acasă, undeva pe strada Aviator Petrescu, pe lângă TVR, și am început treaba engros.
Ce tehnică foloseai?
Îi făcuse cineva toată instalația, o minte strălucită, Mihai Tripșa, cred că-l chema. Erau două aparate video, iar între ele era o cască, un microfon și un mixer. Se înregistra de la unul la altul, deci nu mă puteam opri pe parcurs. După ce terminam, două filme 3 sau 4 ore, băga sunetul cu vocea mea pe videocaseta originală ca să nu piardă la imagine când făcea copii. Zamfir, care la bază era inginer, devenise un om de afaceri. Avea deschidere peste granițe, căci sora lui era profesor la Los Angeles și deci avea un spate.
Cât timp te-ai ocupat?
Din 1985 până în 1992 la Zamfir. Am încercat apoi să negociez prețul, dar nu a vrut să îmi dea vreun leu în plus. Așa că m-am mutat la alții și am mai tradus până 1996, când s-a dat legea drepturilor de autor, fix de ziua mea, pe 26 martie.
Te așteptai ca povestea asta să îți aducă peste ani o celebritate?
Nu! Atunci nu-i percepeam amploarea. Eram fericită că puteam vedea filme. Acum, peste ani, când mulți îmi spun că video a fost unica lor bucurie pe-atunci, că acele casete au fost un antidepresiv, mă simt foarte mândră. A fost foarte frumos ceea ce mi s-a întâmplat, un fel de jobby, adică job+hobby.
Apropo de traduceri, de ce crezi că în acest caz românul este foarte pudibond, dar în viața de zi cu zi înjură, blesteamă cu toată gura?
Nu cred că românii sunt pudibonzi, dimpotrivă mulți dintre ei au impresia că bravează dacă sunt vulgari. Măcar o dată dacă li s-ar întâmpla lor ceea ce scot pe gură, cu siguranță că n-ar mai exista înjurături.
La traducerile mele era și este o chestie de educație, nu de cenzură. Există înjurăturile care țin de biserică, cele care țin de părțile corpului și cele scatologice. În fiecare limbă această abordare are rezonanța sa, ceea ce la unii pare mai grav, nu este valabil și la alții și invers. De asemenea, contează și actorul care o spune
Unii lasă impresia că înjură doar în film, iar alții că te înjură chiar pe tine. Nu bănuiam că o să-i deranjeze pe unii că „F… word ” îl traduceam cu „du-te naibii”. Au sesizat prima oară asta unii de la TV Mania. Nici măcar nu conștientizasem.
Noi și suedezii am rămas singurii din Europa care dintotdeauna am subtitrat, spune Nistor
Ai apărut într-un clip simpatic cu trupa Taxi legat de acest subiect.
Da. Îl știam pe Dan Teodorescu de la TV. M-a întrebat dacă vreau să mă implic la respectiva piesă, inclusiv video. Adrian Titieni ne-a pus la dispoziție locul unde s-a filmat. Cei de la Taxi au avut un spectacol-jubileu la Sala Palatului, din fericire înainte de pandemie, și m-au invitat să urc și eu pe scenă, având chiar un sketch cu Dan.
E o cu totul altă senzație să ai în față 4.500 de oameni care râd, decât atunci când traduci sau ești la tv și ai doar aparatele, sau cel mult operatorii.
A fost o experiență foarte plăcută și îmi e drag Dan, îl admir enorm participând apoi și la alt videoclip al lui, cu Dumnezeu iubește lemnul și spațiile mici.
Din punctul tău de vedere cum crezi că este mai bine ca un film să fie, dublat sau subtitrat?
Ooo, clar subtitrat. Noi și suedezii am rămas singurii din Europa care dintotdeauna am subtitrat.
Bănuiesc că nu exista încă tehnică accesibilă pentru subtitrare când făceai acele traduceri.
În casa lui Zamfir nu, dar la TVR exista. Însă era ceva primitiv. Se scria pe un sul, un fel de papirus, pe care noi îl învârteam în direct în dreptul unei camere.
Cum ți se pare că este acoperită astăzi media informativă a filmului?
Astăzi mai mult de o cronică din când în când, rar se întâmplă altceva. În general contează ce se scrie în străinătate ! Am descoperit un film francez senzațional, care pornește de la Balzac, „Iluziile pierdute” (a luat 7 Premii César, și la vară îl putem vedea la TIFF), de unde reiese că și acum 200 de ani cam tot așa era cu scrisul cronicilor de teatru, de exemplu, cine plătea mai bine, avea laude direct prorționale. E foarte complicat să fii obiectiv. Eu una consider că sunt, ceea ce îmi atrage și destule antipatii.
Nu aș putea niciodată să laud ceva care nu-mi place. Eventual, nu aș scrie nimic de el, nu l-aș băga în seamă, căci ar fi grav să îmi pierd credibilitatea.
Nu ți se pare corectitudinea politică un flagel periculos, mai ales în ceea privește filmul?
E istoria care se repetă, când revine cenzura sub alte forme. E la fel de gravă precum cenzura comunistă. Filmul trebuie să fie în sine bun, nu pentru că este făcut de nu știu ce minoritate. În Casablanca sunt de toate, fără să fie însă o obligație. E natural. Stai să vezi din 2024, când vor intra noile reguli impuse de corectitudinea politică pentru Premiile Oscar. Cred că vor apărea premii în paralel, că deja cu Globurile au fost o mulțime de scandaluri. Este acțiune și reacțiune.
Ai fost decorată cu Medalia Carol I și Ordinul Artelor și Literelor al Republicii Franceze.
Prima n-a fost din partea Casei Regale, cum s-ar crede, ci a fost ceva organizat de Stelian Tănase la Muzeul Țăranului Român. De a doua, primită de la francezi, am fost foarte mândră. Și am mai primit una, Emblema de onoare pentru situații de urgență, oferită chiar de Raed Arafat, cu care lucrasem la niște proiecte pentru Fundația Vodafone, unde sunt Președinte Onorific.
Povestește-mi ceva despre Festivalul de Psihanaliză pe care l-ai înființat și organizat de ceva ani.
Am venit cu ideea de la Londra, unde se făcea din doi în doi ani. L-am translatat aici aproape 10 ani, după care n-am mai găsit finanțări. În mod bizar, deși eu sunt de dreapta, doar când a fost stânga la putere am reușit să mai fac câte ceva.
De aceea l-am și mutat la Iași și la Cluj, căci aici în București nu s-a mai putut. Îmi este foarte drag și încerc să ajut lumea să înțeleagă mai bine despre Freud, despre cum să fie percepute niște pelicule sau cine-concerte, cum le vedem noi interpreții, cum le văd psihanaliștii, cum le vede publicul.
- Interviu realizat de jurnalistul Răzvan Toma în revista 100% Sport România în martie 2022.
