În fiecare vară, ni se oferă același meniu obosit, aceleași titluri de bâlci, același clocot de fantezie scăpat de sub control: „Rațiu, aproape de Barcelona!”, „Liverpool îl urmărește!”, „City îl vrea ca dublură de lux!”… O întreagă industrie de visat cu ochii deschiși, fără pic de discernământ, fără filtru, fără realitate.
Adevărul? Brut, banal, frustrant. Andrei Rațiu rămâne la Rayo Vallecano. Adică la echipa aia care a terminat pe locul 17 în La Liga și trăiește veșnic cu sabia retrogradării în coaste. Nu la Barcelona, nu la PSG, nu la Manchester City. La Rayo.
Ne săturaserăm de breaking news
Dar cine să-și mai bată capul cu realitatea, când e mai ușor să faci copy-paste din presa spaniolă, să scoți din context două cuvinte de complezență („interesting profile”) și să le umpli cu pompa unui breaking news? Cine să mai verifice dacă Flick l-a pus pe Rațiu în capul listei, când e mai catchy să spui că urmează să-i fure locul lui Kounde? Suntem niște Don Quijote ai fotbalului, luptăm cu morile de vânt ale propriului orgoliu. Ne mințim frumos, ne umflăm jucătorii ca pe niște baloane de săpun, doar ca să ne dea cu ei de pământ realitatea câteva săptămâni mai târziu. Așa am făcut cu Man, cu Mihăilă, cu Pușcaș, cu Cicâldău, cu Coman, și acum cu Rațiu.
Încă puțin și ne supăram că nu e Balon de Aur
Dar poate că Rațiu nici n-are vreo vină. El joacă decent, e muncitor, și-a găsit un loc la o echipă de mijloc spre coada Spaniei. Nu e Cafu, nu e Dani Alves, nu e nici măcar Cosmin Contra în zilele bune. E doar Andrei Rațiu, un băiat cu ambiție și, uneori, mustață de hipster. Dar noi avem nevoie de eroi, chiar și falși. Așa că-l transformăm pe Rațiu în Figo și apoi îl crucificăm când nu ajunge nici la Betis.
Și uite așa, în fiecare vară, presa sportivă românească dă un nou recital de autosabotaj, în aplauzele unui public tot mai debusolat, care nu mai știe să deosebească o ofertă concretă de o fumigenă. Până una alta, Rațiu e tot acolo. La Rayo. Nu la Bernabeu, nu pe Anfield. Și poate că nici n-are ce căuta acolo. Poate că ar trebui să ne întrebăm de ce ne pierdem capul atât de ușor pentru niște povești de presă care, de fapt, nu există. Sau poate ne place. Poate am ajuns atât de înfometați de succes încât acceptăm orice firimitură de iluzie, doar să putem spune că avem și noi ceva. Dar în fotbal, la final, rămâne tabela. Și în cazul Rațiu, pe tabelă scrie mare: RAYO.





