Acaestă numire surprinzătoare, în play-out, a lui Mirel Rădoi îți dădea impresia că îl duce pe patron pe un drum bun, nu pentru că rezultatele ar fi fost spectaculoase din prima, ci pentru că exista senzația aia rară că lucrurile ar putea, în sfârșit, să se lege în jurul unui om care nu trebuie să învețe clubul din mers. Un om care îl știe, cu bune și cu rele, și care, tocmai de aceea, ar avea șanse mai mari să-l țină în picioare, plus rezultatele excelente avute cu Universitatea Craiova.
Doar că fotbalul românesc are un talent aparte de a-ți tăia elanul exact când începi să-l simți. 5 etape mai târziu, totul s-a terminat, fără pic de scandal, fără uși trântite, fără declarații explozive, ba chiar aseară, după meciul cu Farul, Rădoi se comporta de parcă urma să pregătească meciul cu Csikszereda. Și poate tocmai de asta plecarea pare și mai greu de digerat, mai ales pentru fani, pentru că nu există un „vinovat” clar, nu există o ceartă pe care s-o arăți cu degetul. Apare doar un gol, dar și o întrebare care nu dispare: de ce?
Oportunitate mai bună
Răspunsul simplu ar fi că a apărut o șansă mult mai bună, la Gaziantep FK, într-un campionat categoric mai puternic, mai vizibil și, inevitabil, mai ofertant pentru un antrenor care nu vrea să rămână blocat într-un context limitat. Și, dacă judeci lucrurile rece, e greu să-l contrazici. Cariera unui antrenor nu așteaptă, iar ferestrele de genul ăsta nu se deschid de două ori. Problema e că fotbalul nu se trăiește niciodată doar „rece”. Pentru suporterii FCSB, întoarcerea lui Rădoi nu a fost o mutare de carieră, ci o promisiune, și nu una spusă explicit, dar una pe care fiecare a simțit-o în felul lui. Promisiunea că, de data asta, lucrurile nu se vor mai rupe la primul obstacol, că există o direcție și că cineva chiar rămâne suficient de mult încât să o ducă până la capăt. Iar când această promisiune dispare după cinci etape, nu mai contează explicațiile despre Turcia, proiecte sau pași înainte, ci rămâne doar senzația că ai fost din nou prea grăbit să crezi.
Sigur, există și cealaltă față a poveștii, cea pe care nu prea vrea nimeni s-o spună cu voce tare. La FCSB, orice antrenor lucrează într-un echilibru fragil, în care autoritatea reală e împărțită și în care fiecare decizie importantă trece, într-un fel sau altul, prin filtrul lui Gigi Becali. Poate că pentru unii asta e o provocare acceptabilă, poate că pentru alții e un compromis temporar, dar rar devine o soluție pe termen lung. Iar dacă peste asta mai pui și o ofertă din afară, alegerea începe să pară din ce în ce mai puțin complicată.
Poate nici Rădoi nu știa
Și totuși, rămâne întrebarea inițială, cea incomodă: ce rost a avut să vină pentru 5 etape? Poate că răspunsul real e că nici măcar el nu știa că vor fi doar cinci etape, poate știa că din vară sigur pleacă la mai bine, dar cu siguranță nu se aștepta să vină atât de repede oferta. Fotbalul nu funcționează pe scenarii scrise dinainte, iar planurile se rescriu din mers, uneori brutal de repede, iar ce a părut o revenire cu sens s-a transformat, în câteva zile, într-o simplă escală.
Pentru FCSB, problema nu e doar că a plecat Rădoi, problema e că, încă o dată, clubul rămâne suspendat între începuturi și abandonuri, fără să apuce să construiască ceva care să dureze mai mult decât un impuls de moment. Iar pentru suporteri, povestea asta nu e despre Gaziantep sau despre cariera unui antrenor, e despre încă o speranță care n-a avut timp să devină realitate. Și dacă echipa se întoarce iarăși la Charalambous, atunci rezultatele vor fi aceleași.
În final, poate că nu a fost o amăgire intenționată, dar nici nu mai contează atât de mult. În fotbalul ăsta grăbit, diferența dintre iluzie și proiect real pare să fie, uneori, exact cât au fost și aceste 5 etape.
