Nu v-ați săturat de aceleași probleme și de aceleași vrăjeli din fotbalul nostru? De parcă participarea în Liga I ar trebui obținută doar pe teren, iar restul obligațiilor ar reprezenta simple detalii birocratice. Cazul Unirii Slobozia readuce în discuție exact această problemă, pentru că echipa din Ialomița încă speră să obțină la TAS dreptul de a evolua în sezonul viitor al primei ligi, în timp ce Ilie Lemnaru vorbește despre investițiile făcute în infrastructură, despre baza pentru juniori inaugurată recent și despre întârzierile provocate de constructor, argumente prin care încearcă să demonstreze că echipa merita să primească licența. Acum cât contează? Adică facem doar o parte, că de acum ne vor da toți licențe.
Și este foarte posibil ca, în cazul lor, să existe circumstanțe reale care să explice anumite întârzieri sau anumite dificultăți legate de criteriile impuse de FRF, mai ales într-un fotbal în care diferențele financiare dintre cluburi sunt enorme, iar echipele mici sunt obligate să funcționeze permanent la limită. Doar că problema mare a fotbalului românesc nu mai ține de mult de un singur club. Zilele trecute, Bană de la Galați spunea că a fost rugat să semneze că nu există restanțe până la 25 aprilie, pentru ca Oțelul să primească licență. Problema este că, de ani întregi, licențierea a devenit o perioadă în care aproape toată lumea încearcă să găsească o portiță, o interpretare favorabilă sau o soluție de ultim moment, în loc ca acest proces să reprezinte o verificare clară și serioasă a capacității unui club de a funcționa la nivel de Superliga.
Unde e normalitatea?
De la datorii ascunse până la presiuni asupra jucătorilor, totul a devenit „normalitate”. În fiecare primăvară apar informații despre cluburi care încearcă să rezolve în grabă probleme financiare, despre datorii care dispar brusc din acte, despre jucători puși să semneze declarații conform cărora nu mai au bani de primit sau despre diverse înțelegeri făcute doar pentru ca dosarul de licențiere să arate bine la momentul controlului. Iar partea cea mai gravă este că toate aceste lucruri au început să fie privite aproape ca niște practici normale ale fotbalului românesc, de parcă improvizația și combinația de culise ar face parte firesc din competiție. În realitate, tocmai aici se vede una dintre marile probleme ale acestui fenomen, pentru că licența nu ar trebui să fie o formalitate trecută din pix și nici o negociere continuă între cluburi și regulament, ci o garanție minimă că echipele care ajung în Superliga au stabilitate financiară, au infrastructură, au academii funcționale și își respectă obligațiile contractuale. Altfel, tot sistemul devine o farsă în care regulamentul există doar pentru cei care aleg să îl respecte, în timp ce restul încearcă permanent să găsească metode prin care să îl ocolească fără consecințe reale.
Fotbalul nu poate fi construit pe excepții
Sigur că argumentul folosit aproape de fiecare dată este acela că „fotbalul se joacă pe teren”, iar din punct de vedere sportiv ideea este perfect corectă, pentru că promovările, salvările și retrogradările trebuie decise de rezultate, nu de birouri. Numai că performanța sportivă nu poate fi separată complet de responsabilitatea administrativă și financiară, mai ales într-un campionat care încearcă de ani întregi să se prezinte drept unul profesionist. Nu poți pretinde seriozitate, investiții și credibilitate într-un sistem în care unele cluburi trăiesc permanent din datorii, din amânări și din soluții improvizate de la o lună la alta, iar apoi cer înțelegere atunci când nu îndeplinesc criteriile pe care le cunoșteau încă de la începutul sezonului. La fel cum nu poți vorbi despre dezvoltarea fotbalului românesc atât timp cât academiile de juniori sunt tratate doar ca obligații bifate pentru licență, infrastructura este terminată mereu „aproape la timp”, iar stabilitatea financiară există doar în declarațiile oficiale. De aceea, discuția despre licențe nu ar trebui redusă niciodată la simpatii sau antipatii față de un club, pentru că regulamentul trebuie să funcționeze la fel pentru toată lumea, indiferent că vorbim despre o echipă mică sau despre una importantă.
Fotbalul românesc a pierdut enorm tocmai din cauza acestei mentalități în care fiecare problemă poate fi rezolvată ulterior, fiecare datorie poate fi amânată și fiecare regulament poate fi reinterpretat până când devine convenabil. Iar în momentul în care astfel de practici ajung să fie tolerate ani la rând, competiția își pierde credibilitatea, pentru că diferența dintre un club serios și unul construit din improvizații începe să dispară. De aceea, indiferent ce se va întâmpla în cazul Unirii Slobozia, discuția importantă rămâne aceeași: Superliga nu poate funcționa la nesfârșit ca un campionat în care regulile sunt negociabile, iar licența este tratată ca o problemă care trebuie „rezolvată” în ultima clipă.
