La noi, în fotbal, avem des persoane care își consumă mandatul repede, violent, între scandaluri și execuții publice, dar mai avem și personaje care rezistă aproape inexplicabil, traversând ani întregi fără să ofere performanță reală, dar fără să fie niciodată deranjate serios din funcție. Kyros Vassaras e din cea de-a doua categorie. Instalat în 2014 ca mare reformator al arbitrajului românesc, grecul venea cu prestigiul fostului arbitru FIFA și cu imaginea tehnocratului occidental care urma să aducă disciplină, coerență și profesionalism într-un sistem sufocat de improvizație și suspiciuni. Pentru FRF, numirea lui era și o lovitură de imagine: un om conectat la arbitrajul european, cu relații și experiență internațională, suficient cât să creeze impresia că România intră într-o nouă epocă.
Doar că, la 12 ani distanță, arbitrajul românesc continuă să producă aceleași tensiuni, aceleași acuzații și aceeași senzație de improvizație permanentă. Diferența este că între timp s-a consumat aproape un deceniu și jumătate fără ca cineva să poată indica limpede ce anume a schimbat fundamental Vassaras în bine. Fiindcă aici stă problema reală a mandatului său: nu într-o greșeală punctuală, nu într-un penalty ratat de VAR și nici într-o delegare controversată. Greșelile fac parte din arbitraj peste tot în lume. Problema apare când, după 12 ani de conducere, sistemul arată aproape identic cu cel pe care pretindeai că l-ai reformat.
Etapa și greșeala de arbitraj
Superliga a rămas un campionat în care fiecare etapă importantă produce scandal. Cluburile intră în război după aproape orice fază decisivă, patronii atacă arbitrii la televizor, iar publicul privește arbitrajul cu aceeași neîncredere pe care o avea și înainte de venirea lui Vassaras. Asta este, până la urmă, măsura cea mai clară a unui mandat, percepția generală asupra instituției pe care ai condus-o. Iar arbitrajul românesc a ajuns într-un punct în care aproape nimeni nu mai are răbdare să creadă în buna-credință a sistemului. O parte din responsabilitate aparține inevitabil și mediului toxic din fotbalul românesc, unde presiunea publică este uriașă, iar fiecare club încearcă să transforme arbitrajul într-o armă convenabilă după rezultat. Numai că exact pentru asemenea contexte există conducători puternici, capabili să creeze autoritate și credibilitate instituțională. Ori mandatul lui Vassaras a produs exact contrariul: un arbitraj închis în sine, distant, incapabil să comunice și complet vulnerabil în fața suspiciunilor. N-a existat etapă în ultimul campionat fără discuții legate de arbitraj.
În marile campionate europene, arbitrajul modern funcționează prin transparență și asumare. Explicațiile apar rapid, dialogul public există, greșelile sunt discutate, iar șefii arbitrajului înțeleg că imaginea instituției se construiește inclusiv prin comunicare. În România, CCA a funcționat ani întregi ca o structură aproape opacă, care apărea public doar atunci când scandalul devenea prea mare pentru a mai putea fi ignorat. De aici a apărut și ruptura uriașă dintre arbitraj și public. În lipsa explicațiilor, orice decizie controversată a devenit automat suspectă. Orice eroare importantă a fost interpretată ca rea-credință, iar tăcerea a alimentat teoriile și resentimentele.
VAR-ul de pe Temu?
Iar introducerea VAR-ului, prezentată ca momentul modernizării definitive, n-a rezolvat fondul problemei. Din contră, în multe momente l-a făcut și mai vizibil. Fiindcă oamenii acceptă mai ușor eroarea umană decât incoerența. Când există reluări din zece unghiuri și totuși două faze similare sunt arbitrate complet diferit de la o etapă la alta, problema nu mai este tehnologia, ci lipsa unei direcții clare. Uitându-ne la alții, am spune că la noi e VAR achiziționat de pe o platformă din China. Exact asta a lipsit arbitrajului românesc sub Vassaras: sentimentul că există o linie coerentă, o filozofie stabilă și criterii previzibile. În schimb, fiecare sezon a părut guvernat de improvizații, interpretări fluctuante și decizii imposibil de anticipat chiar și pentru oamenii din fenomen. Mai grav este că nici la nivel de dezvoltare a arbitrilor România nu poate vorbi despre un progres spectaculos în această perioadă. Dacă ne uităm atent, arbitrajul românesc nu a produs în ultimii ani o generație dominantă, puternică, respectată internațional, care să confirme succesul unei strategii de lungă durată. Au existat arbitri valoroși, evident, însă prea puțini pentru un mandat atât de lung și pentru pretențiile cu care Vassaras a fost instalat în funcție. Bine, veți spune despre Istvan Kovacs, dar să fim serioși, e promovat de Vassaras și atât.
Și, totuși, Vassaras…
Apare inevitabil întrebarea pe care FRF a evitat-o ani întregi: ce justifică, de fapt, continuitatea acestui proiect? Pentru că stabilitatea administrativă are sens doar atunci când produce evoluție. În lipsa progresului evident, stabilitatea devine comoditate. Iar Vassaras a devenit, în timp, expresia perfectă a confortului instituțional din Federație: un șef al arbitrajului care nu genera conflicte interne, care nu tulbura echilibrul de putere și care reușea să supraviețuiască indiferent cât de mare devenea scandalul public. Acum se vorbește, în sfârșit, despre posibilitatea schimbării sale, doar că nici această discuție nu produce optimism real, pentru că fotbalul românesc are experiența schimbărilor de decor care lasă intact același sistem. Alexandru Deaconu înseamnă întoarcerea spre un trecut contestat deja suficient, Ovidiu Hațegan vine cu prestigiul enorm al arbitrului, însă conducerea arbitrajului presupune cu totul altceva decât performanța individuală din teren, în vreme ce varianta unui alt străin riscă să repete aceeași rețetă prin care FRF importă imagine și speră că imaginea va ține loc de reformă.
De aceea, adevărata miză nu este doar plecarea lui Vassaras, miza este dacă Federația înțelege, în sfârșit, că arbitrajul românesc are nevoie de reconstrucție reală, de transparență, de criterii clare și de autoritate profesională autentică. Pentru că după 12 ani în care scandalurile au devenit rutină, iar neîncrederea a ajuns regula de bază a relației dintre arbitraj și fotbal, mandatul lui Kyros Vassaras nu mai poate fi apărat prin diplomația obișnuită a Federației. La final, rămâne o concluzie simplă și dureroasă: omul adus să modernizeze arbitrajul românesc pleacă lăsând în urmă un sistem care continuă să inspire exact ceea ce trebuia să elimine, suspiciune, haos și neîncredere.
