Frumusețea unui turneu mondial vine din întâlnirea unor culturi fotbalistice diferite, din duelul dintre echipe care nu se văd în fiecare săptămână și care, timp de 90 de minute, trebuie să găsească răspunsuri rapide la întrebări tactice pe care fotbalul de club le pregătește luni întregi. Dar fotbalul internațional s-a schimbat, adică dincolo de emoție, de imnuri și de tricourile care poartă istorie, naționalele vin tot mai des cu idei împrumutate din marile campionate europene, Premier League și Liga Campionilor au devenit laboratoare de strategie, iar Mondialul este momentul în care aceste concepte sunt testate la scară planetară. După primele partide ale turneului, câteva tendințe au început să se contureze clar.
4-4-2, sistemul care refuză să moară
Într-o perioadă în care fotbalul este analizat până la ultimul metru de teren, iar antrenorii caută mereu formule noi, una dintre cele mai vechi așezări tactice a revenit în prim-plan: 4-4-2. Este o revenire interesantă, pentru că vorbim despre sistemul care a definit o mare parte din fotbalul englez de la începutul anilor 2000, o epocă în care echipele aveau linii mai clare, spații mai mari și mai mult loc pentru duelurile individuale. A nu se confunda cu celebrul catenaccio al italienilor, un 4-4-2 compact, unde contraatacul era letal. Dar parcă ați văzut asta și la Australia, nu? La acest Mondial, naționale precum Ecuador, Coasta de Fildeș, Maroc, Brazilia, Haiti, Scoția și Japonia au apelat, în diferite momente ale meciurilor, la această structură fără minge. Diferența față de trecut este că nu mai vedem un 4-4-2 static, în sensul că echipele nu se retrag pur și simplu în propria jumătate, ci aleg momentele în care presează și momentele în care acceptă să apere într-un bloc median compact. Este o soluție născută și din realitatea turneelor scurte: nu ai timp pentru perfecțiune, iar energia trebuie administrată, problema apare atunci când o echipă stă prea mult jos și oferă adversarului controlul complet. Marile naționale nu au nevoie de invitații repetate, dacă primesc posesie în apropierea careului, exact acolo vor să fie. Aici avem Germania – Curacao 7-1 sau SUA – Paraguay 4-1, să nu amintesc de Suedia – Tunisia 5-1, unde greșelile din defensivă au fost catastrofale și s-au văzut pe tabelă, deși echipele rupte în două au apelat la tactica amintită mai sus.
Diagonalele care sparg liniile perfecte
Când o echipă apără într-un 4-4-2, are două linii bine așezate, capabile să blocheze circulația verticală și pasele simple. Dar aceste structuri au o vulnerabilitate, unghiurile, de aceea, jocul diagonal a devenit una dintre imaginile acestui turneu. Pasele din exterior spre interior, din zone largi către spațiile dintre fundași și mijlocași, au devenit o metodă prin care echipele încearcă să rupă blocurile compacte. Un exemplu relevant a fost golul Marocului împotriva Braziliei, fundașul marocan a găsit o pasă din lateral spre o zonă centrală mai periculoasă, profitând de faptul că Brazilia, în anumite momente, avea un mijloc format doar din doi jucători, Casemiro și Bruno Guimaraes. Când mijlocul este în inferioritate numerică, orice deplasare spre minge poate deschide un spațiu în partea opusă, iar la nivel mondial, un spațiu de câțiva metri este suficient.
Atacantul care nu mai vrea să fie atacant
Una dintre cele mai interesante transformări ale fotbalului modern este apariția atacantului mobil, acel jucător care nu mai acceptă să rămână prizonier între fundașii centrali sau cum îi spuen Bergodi “nuovo falso”, 9 fals. La nivel de club, jucători precum Harry Kane sau Ousmane Dembele au arătat cât de greu este pentru o apărare să gestioneze un atacant care coboară în zone neașteptate. Aceeași idee s-a văzut și la Mondial prin jucători precum Saibari al Marocului, Kai Havertz al Germaniei sau Raul Jimenez al Mexicului. Dacă fundașii centrali ies după ei, apare spațiul în spate, dacă rămân pe poziție, atacantul primește libertate între linii, este genul de dilemă care nu se rezolvă doar prin disciplină defensivă, ci prin inteligență colectivă.
Mijlocul fluid, arma celor care vor să atragă presiunea
O altă tendință importantă este modul în care echipele folosesc mijlocașii pentru a provoca adversarul. Statele Unite au oferit un exemplu interesant în meciul cu Paraguay, în sensul că, în posesie, echipa a construit cu trei fundași, iar jucători precum Tyler Adams, Malik Tillman, Christian Pulisic și Weston McKennie au primit libertatea de a se apropia și de a crea superiorități în zona centrală. Ideea era simplă, dar sofisticată: apropii jucătorii de minge, obligi adversarul să vină spre ei, iar când apărarea se strânge, cauți spațiul lăsat liber. Coreea de Sud a folosit o idee asemănătoare împotriva Cehiei, coborând mulți jucători în apropierea balonului înainte de a accelera atacul spre zonele avansate. Așa arată fotbalul modern în forma lui pură, nu deții controlul balonului, controlezi reacția adversarului.
Fazele fixe, moștenirea fotbalului englez
Și, inevitabil, trebuie vorbit despre fazele fixe. Fotbalul englez a transformat în ultimii ani cornerele, aruncările lungi și loviturile libere în adevărate arme tactice, iar influența s-a văzut și la Mondial, iar Arsenal a câștigat campionatul în Anglia în acest fel. Cehia a înscris după o aruncare lungă, prin Krejci, jucător de la Wolves, Bosnia a profitat de un corner, Germania a făcut același lucru, iar alte echipe au creat faze periculoase prin continuări rapide după mingi oprite. Diferența este că nu mai vedem acea aglomerație haotică în care zece jucători se luptă în careul mic. Arbitrajul mai atent la duelurile fizice a schimbat modul în care se construiesc aceste faze, acum contează mișcarea, blocajul discret, alergarea care rupe marcajul.
Primele meciuri au confirmat ceva important, că fotbalul internațional nu mai este o lume separată de cluburi. Naționalele au început să împrumute pressingul, structurile de posesie, poziționările și automatismele dezvoltate în campionatele puternice, dar tocmai aici apare farmecul, aceleași idei arată diferit atunci când sunt puse în mâinile unor echipe care au doar câteva săptămâni pentru a le transforma în realitate. Și s-a văzut că la Cupa Mondială din acest an nu câștigă doar cei mai talentați și e plin de surprize, să nu amintim de Spania – Capul Verde 0-0 sau de Uruguay – Arabia Saudită 1-1. De multe ori câștigă cei care găsesc mai repede răspunsul la întrebarea care contează cel mai mult în fotbal: Unde este spațiul?
