Ai auzit că se eliberează banca și te-ai repezit la ea de parcă se închidea casa de bilete și rămâneai fără loc.
Disperarea când îmi vine
„Sunt disperat să iau Steaua!”, ai spus. Nu interesat, nu disponibil, nu „dacă se va considera că sunt o soluție, voi discuta cu conducerea”, ci DISPERAT. „Sunt disperat pe viață!” Păi, Eugen, mai respiră, tată, că n-a plecat încă omul de la serviciu și tu deja îi explicai public de ce ar fi bine să mai stea acasă. Ai avut o grabă care ar fi fost impresionantă dacă nu devenea atât de caraghioasă după ce Daniel Oprița a anunțat că, de fapt, nu mai pleacă.
Asta e partea care ne omoară: tu nu doar că te-ai propus pentru Steaua, dar ai și început să-i faci bagajul lui Oprița. 7 ani ajung, mai lasă și pe altul, mai stai 2-3 luni acasă, că ai avut angajament destul, așa i-ai spus lui Oprița, crezând că faci rating. Aproape că-l și vedeam pe Oprița ieșind din Ghencea cu geanta în mână și cu tine ținându-i ușa: „Hai, Oprița, că am eu treabă aici!”. Numai că Oprița s-a întors în birou, și-a pus geanta jos și a zis că mai stă.
Și atunci ce facem cu disperarea lui Trică?
Aici s-a rupt filmul. Eugene, ai intrat în poveste cu aerul omului care știe sigur că postul s-a eliberat, ai început să vorbești despre cât de mare este Steaua, despre tradiție, despre Cupa Campionilor, despre Liga I, ai zis că ești stelist pe viață și că „cine nu și-ar dori?” și, până să termine lumea de citit declarația, omul pentru care te pregăteai să preiei banca a zis: „Nu, băieți, rămân!”.
Și mai frumos este că ai avut grijă să spui că nu neapărat Trică, poate să vină Lăcătuș, poate Balint, poate Pițurcă, de parcă tu erai deja în comisia care trebuia să stabilească succesorul lui Oprița. Ai împărțit banca tehnică înainte să se elibereze, ceea ce în fotbalul românesc este, recunosc, o performanță. La noi se schimbă antrenorii repede, dar tu ai găsit o metodă să schimbi antrenorul înainte să plece. Păi stai așa, nu vă plângeți voi că vă țin oamenii prea puțin, acum 7 ani sunt prea mulți la Oprița!
A rămas Oprița!
Și uite așa, Daniel Oprița, după 7 ani în care tot s-a vorbit despre plecarea lui, a reușit să-ți strice planurile fără să facă absolut nimic spectaculos. N-a trebuit să câștige un meci, n-a trebuit să dea vreo declarație memorabilă, n-a trebuit să te contracandideze. A fost suficient să spună că rămâne. Atât. Și toată candidatura ta, ridicată cu atâta patos, a rămas suspendată undeva între „sunt disperat pe viață” și „stai puțin, că Oprița încă e acolo”.
Aici e și lecția, dacă vrem neapărat să scoatem una din toată povestea: când vezi că un antrenor și-a depus demisia, nu înseamnă neapărat că trebuie să ieși imediat la televizor și să-i explici cât timp a stat, cât ar trebui să stea acasă și cine ar putea să-i ia locul. Mai aștepți puțin. Pentru că altfel riști să ajungi exact în situația lui Trică, care s-a declarat „disperat pe viață”! Eugen, tată, mai încet! Că până să ajungi antrenor la Steaua, ai ajuns personaj principal într-o comedie!
