La toate cluburile de fotbal din lumea asta apar crize, dar crizele trec, la un moment dat. În fotbalul românesc crizele par să locuiască în interiorul unor cluburi, parcă blestemate, iar unul dintre aceste cluburi La Rapid, ele par să locuiască acolo, pentru că se schimbă antrenori, se schimbă jucători, se schimbă discursuri, dar senzația rămâne aceeași: în Giulești, liniștea e doar o pauză între două scandaluri. Trece unul, apare altul, mai ales când rezultatele sunt șubrede și se simte cam la fel, echipa prinde play-off, dar rezultatele întârzie să apară. Seria actuală, un singur punct pe etapă în play-off, doar 4 în 6 meciuri, nu este un simplu accident. Este rezultatul unui climat în care tensiunile mocnesc constant, accidentări, conflicte interne, declarații care spun mai mult decât ar trebui, toate compun același decor familiar.
Când Cristian Săpunaru vorbește despre lipsa unei voci care să iasă în față, nu face doar o observație de moment, el chiar descrie o problemă cronică. La Rapid, prea des, vestiarul ajunge să ducă și meciurile, și crizele, iar Săpunaru știe asta, ca om din interior. În contrast, modelul oferit de Mihai Stoica la FCSB e simplu, acolo cineva își asumă zgomotul. În Giulești, însă, liniștea conducerii nu calmează, ci doar apasă.
Când totul pare provizoriu, nimic nu se leagă
Rapid nu suferă doar pe tabelă, suferă în identitate, iar echipa pare mereu „în construcție”, mereu la început de drum, chiar și atunci când ar trebui să fie în plină maturitate competitivă. Cine să fie de vină, dacă nu conducerea, dacă nu ideile astea corporatiste care nu duc la nimic bun, într-o țară care nu mai știe să respire fotbalistic. Nici Costel Gâlcă nu poate fi redus la rolul de vinovat principal, sincer, ar fi prea simplu și, probabil, inutil. Pentru că Rapid a mai încercat soluția schimbării, iar rezultatul a fost, de fiecare dată, același: o scurtă iluzie de restart, urmată de aceeași cădere. Nu a mers cu Bergodi, nu a mers cu Șumudică, preferatul fanilor, nu merge nici cu Gâlcă. Dar nu antrenorii sunt problema, în cazul ăsta, ci conducătorii, care sunt complet nepricepuți.
Problemele sunt mai adânci, de la lipsa de coeziune, oscilația între formule de echipă până la dependența de momente individuale și, mai ales, absența unui cadru stabil în jurul vestiarului. Când nimic nu pare fix, nici jocul nu are cum să fie, iar aici mai adăugăm tăcerea unui om care nu știm de ce a fost adus, Pederzoli. Tăcerea lui Mauro Pederzoli devine, în acest context, mai mult decât o absență, devine un simbol , de fapt, Șumudică încă nu spune ce s-a întâmplat acolo, ce să ne mai mire la italian? Un club care nu își explică problemele riscă să le repete la nesfârșit, iar Rapid nu este, astăzi, doar echipa cu cele mai puține puncte din play-off, este gruparea care pare prinsă într-un cerc din care nu învață să iasă. Iar până când cineva nu va rupe acest tipar, din birouri, nu doar de pe bancă, orice revenire va fi doar temporară, adică, mai pe românește, mai lăsați fotbalul de birouri și treceți la muncă cinstită, că ne-am săturat de zvonuri și lucrări pe la spate!
