Locul 15 WTA, poate chiar mai sus dacă Emma Navarro nu ajunge în finala de la New York, la 36 de ani, după un sezon în care românca a jucat un tenis pe care, sincer, nu cred că l-am văzut vreodată atât de bine așezat în jocul ei. Și tocmai acum, când pare că a găsit una dintre cele mai frumoase versiuni ale sale, Sorana se gândește să se oprească.
Din ce în ce mai bine
Pentru că de vreo 2 ani Cîrstea joacă un tenis care merită savurat, nu numărat în săptămâni de clasament și nici pus într-un tabel cu victorii și înfrângeri. A rămas aceeași jucătoare care lovește mingea apăsat, care caută terenul, care poate să rupă un schimb dintr-o singură accelerare, numai că acum totul pare mai limpede, mai calculat, mai sigur. Nu mai vezi graba aceea a Soranei tinere, senzația că trebuie să termine punctul imediat, cu orice preț. A învățat să construiască, să aștepte, să schimbe direcția, să-și aleagă momentul. Și, culmea, tocmai când a ajuns să joace tenisul ăsta, timpul vine și bate cu degetul în masă.
Au fost ani în care ne-am întrebat ce poate face Sorana dacă prinde două săptămâni bune, dacă își ține serviciul, dacă își găsește ritmul, dacă nu mai pierde meciuri pe care părea că le are în buzunar. Au fost și momente în care am avut impresia că tenisul ei va rămâne mereu o promisiune foarte frumoasă, dar niciodată dusă până la capăt. Numai că Sorana a avut răbdare cu ea însăși, iar la 36 de ani a ajuns să ne arate ceva ce nu mai are nevoie de explicații. Fata aceea despre care spuneam cândva că are toate armele, dar trebuie să învețe să le folosească, a ajuns femeia care știe exact când să scoată fiecare armă din teacă.
Un an de vis
Uitați-vă numai la anul ăsta. Turul al doilea la Australian Open, sferturi la Roland Garros, turul al treilea la Wimbledon, optimi la US Open, unde Jessica Pegula a oprit-o din drumul spre sferturi. Nu este o întâmplare, nu este o săptămână în care i-a intrat totul și apoi s-a terminat povestea. Sorana nu mai este atât de preocupată să demonstreze că poate, nu mai pare că fiecare minge trebuie să confirme ceva, nu mai există senzația aceea că un punct pierdut poate trage după el alte cinci. Intră, lovește, respiră, construiește și, când apare mingea pe care o aștepta, îi dă drumul. Iar când o vezi făcând asta împotriva unor jucătoare care ar putea să-i fie aproape fiice, îți dai seama cât de lungă a fost drumul până aici.
Sorana a intrat pentru prima dată în Top 20 în mai 2026. Acum este pe cale să ajungă pe locul 15, cea mai bună poziție din carieră. După aproape două decenii de tenis profesionist, când credeai că povestea se apropie de ultimul capitol, ea a mai găsit câteva pagini.
Când se închide cartea…
E trist că tocmai acum, Sorana se gândește să închidă cariera profesionistă și are tot dreptul din lume. Și e păcat pentru că tenisul românesc nu are chiar atât de multe personaje precum Sorana Cîrstea. Nu doar o jucătoare bună, ci o jucătoare pe care ai urmărit-o crescând, ai văzut-o pierzând, ai văzut-o revenind, ai apărat-o când trebuia și, după atâția ani, ai ajuns să o privești cu sentimentul că face parte din peisajul nostru sportiv.
Halep s-a retras, Begu e și ea la finalul drumului, iar generația care ne-a ținut atâția ani cu ochii pe tenisul feminin românesc începe să dispară încet, una câte una. Vine alt tenis, cu alte fete, alte rachete, alte povești, dar nu mai poate fi același. Poate că trebuie să acceptăm că fiecare sportiv are dreptul să-și aleagă singur momentul în care trage cortina. Poate că Sorana știe mai bine decât noi cât mai poate, cât mai vrea și ce mai înseamnă pentru ea o zi de antrenament, un zbor de 12 ore, un hotel, o altă suprafață, un alt meci. Sorana Cîrstea joacă acum atât de bine încât retragerea ei pare că vine cu un an sau doi prea devreme.
