Mi se pare că situația de la Farul Constanța, acolo de unde Hagi a cedat acțiunile, pentru a prelua echipa națională, avem exact adevărata imagine a fotbalului. Când a plecat Hagi, cu toată munca lui de acolo, s-a instalat submediocritatea și nepriceperea, demagogia și un nume de brand. Dar când ești echipa cu cele mai mari șanse să scapi de retrogradare și ajungi în baraj de menținere, chiar e de comentat!
Alibec, liderul care ceartă pe toată lumea
Denis Alibec are talent cât pentru trei vestiare din Superligă, dar în momentele grele, imaginea lui devine tot mai des aceea a fotbalistului român care consumă energie certându-se cu arbitrii, cu adversarii, cu colegii, cu banca, cu toată lumea. Îl vezi gesticulând permanent, protestând, cerând, oftând teatral. Numai că liderii adevărați nu transmit doar nervi, ei transmit soluții. Iar Farul nu mai primește soluții de la Alibec de mult timp. Când echipa se prăbușește și tu continui să joci rolul omului revoltat de serviciu, apare inevitabil întrebarea: unde se termină frustrarea și unde începe propria neputință? Pentru că e comod să-i cerți pe toți ceilalți când jocul tău nu mai schimbă aproape nimic.
Stoican, antrenorul de conferință
Flavius Stoican pare genul de antrenor care consumă mai multă energie în declarații decât în construcția unei echipe. Sare la beregata adversarilor prin studiouri și conferințe, vorbește apăsat, încearcă să transmită autoritate, dar pe teren Farul arată exact invers: dezordonată, panicată și fără idee de joc. Și asta e o problemă mare, să nu-i zicem treaba mare. Poți pierde meciuri, poți avea un lot dezechilibrat, dar când ajungi să joci un meci decisiv cu Metaloglobus și să pari inferioară la luciditate, organizare și curaj, atunci vina nu mai poate fi ascunsă sub discursuri motivaționale și urlete de Gladiatorul I, II și III. Decizia de a-l ține pe Ionuț Larie pe bancă într-un asemenea context spune multe despre confuzia din interiorul echipei. Să-l introduci târziu, improvizat ca mijlocaș defensiv, într-un meci care îți arde sezonul, pare mai degrabă un gest disperat decât o idee tactică. Farul nu arată ca o echipă antrenată, ci ca o echipă care încearcă să supraviețuiască de la o etapă la alta.
Gică Popescu și tot ce se usucă după ce atinge
Gheorghe Popescu rămâne un nume uriaș pentru fotbalul românesc. Ca jucător, discuția nici nu există. Dar după carieră, aproape fiecare proiect important în care s-a implicat a sfârșit în scandal, stagnare sau dezamăgire. La Farul, proiectul care trebuia să fie modern și stabil începe să miroasă a uzură morală. Stadionul nou există doar în promisiuni, echipa cade liber, relația cu suporterii s-a rupt complet, iar comunicarea clubului pare scrisă pentru oameni care nu mai au contact cu realitatea din tribună.
Aici e cea mai mare problemă a Farului, senzația că oamenii din conducere încă trăiesc din imaginea trecutului, în timp ce prezentul se face praf sub ochii lor. La Ovidiu, galeria n-a atacat doar niște rezultate, ci felul în care este condus acest club. Acum vorbim despre iluzia unei echipe de fotbal și cam atât! Noroc că adversarul din Liga a II-a, Chindia, e pomană curată!




